O echipă de geologi a făcut o descoperire remarcabilă, aducând lumină asupra unor mistere adânc îngropate sub scoarța terestră.
Pentru prima dată, au găsit dovezi convingătoare că două structuri colosale, ultra-fierbinți, de dimensiunea unor continente întregi, ascunse la mii de kilometri adâncime, au jucat un rol esențial în modelarea câmpului magnetic al Pământului pe parcursul ultimelor 265 de milioane de ani.
Aceste masive enigmatice, cunoscute sub denumirea de Provincii Mari cu Viteză Redusă de Forfecare (LLSVP), se numără printre cele mai impresionante și misterioase formațiuni ale planetei.
Fiecare dintre ele are dimensiuni comparabile cu cele ale continentului african, însă rămân îngropate la o adâncime de aproape 2.900 de kilometri, la granița dintre nucleul și mantaua Pământului.
Spre deosebire de imaginea unor blocuri solide de rocă sau metal, aceste regiuni formează zone neregulate, aproape amorfe, în mantaua terestră. În interiorul lor, materialul mantalei este considerabil mai fierbinte, mai dens și are o compoziție chimică distinctă față de mantaua înconjurătoare.
O caracteristică și mai intrigantă este prezența unui „inel” de material mai rece care le înconjoară, o zonă prin care undele seismice, folosite de cercetători pentru a „vedea” în interiorul Pământului, se deplasează cu o viteză sporită.
Geologii au bănuit existența acestor anomalii încă de la sfârșitul anilor 1970, reușind să le confirme prezența două decenii mai târziu.
Acum, după încă 10 ani de cercetări intense, oamenii de știință le indică direct ca fiind structuri cu o capacitate remarcabilă de a modifica câmpul magnetic al Pământului, o influență mult mai profundă decât se credea inițial.
O teorie propusă pentru originea LLSVP-urilor le leagă de ipoteza impactului gigantic, o idee fundamentală despre formarea Lunii. Această ipoteză sugerează că satelitul nostru natural s-a născut în urma unei coliziuni cosmice dintre Pământ și un corp de dimensiunea unei planete, numit Theia.
Conform acestei teorii fascinante, LLSVP-urile ar putea reprezenta fragmente din mantaua lui Theia care au supraviețuit impactului și s-au scufundat lent, stabilindu-se la limita dintre nucleul și mantaua Pământului.
Densitatea lor mai mare, o caracteristică definitorie, ar proveni din îmbogățirea cu oxid de fier, o compoziție diferită de restul mantalei terestre.
Această concentrație crescută de oxid de fier se potrivește, în mod remarcabil, cu geochimia izotopică a probelor lunare, dar și cu cea a bazaltelor insulare oceanice care acoperă, la suprafață, zonele de proiecție ale LLSVP-urilor.
Această revelație a fost detaliată într-un studiu științific publicat în revista Nature, intitulat „Mantle heterogeneity influenced Earth’s ancient magnetic field”, oferind o nouă perspectivă asupra dinamicii interne a planetei noastre și a istoriei sale geologice.
