Istoria nu se vede doar în marile momente, ci și în detalii care par tehnice, dar spun mai mult decât un discurs. Moneda de 5 lei din 1880 este unul dintre ele.
România abia ieșise din războiul de independență și încerca să se așeze ca stat funcțional. Recunoașterea internațională nu era suficientă; erau necesare instrumente concrete: instituții, reguli, monedă. În 1880 apare această piesă de 5 lei din argint, cu efigia lui Carol I – nu ca element decorativ, ci ca semn de autoritate și continuitate politică.
Faptul că moneda de 5 lei din 1880 este din argint nu ține doar de tradiție, ci de felul în care România se aliniază la regulile monetare europene ale vremii. În anii 1860, Franța, Belgia, Italia și Elveția stabilesc un set comun de standarde pentru baterea monedelor, prin convenția semnată în decembrie 1865. Această înțelegere va fi cunoscută ulterior sub numele de „Uniunea Monetară Latină”, nume care se impune treptat în literatura economică a epocii. Sistemul pornește de la francul francez și de la un bimetalism cu raport fix între aur și argint, 15,5 la 1. În acest cadru, moneda de 5 franci devine piesa de referință: 25 de grame, argint de 900‰, diametru de 37 mm — exact caracteristicile pe care le adoptă și România pentru moneda sa de 5 lei din 1880.
Uniunea nu funcționează ca o monedă unică în sensul de astăzi. Nu are instituții comune, nu emite bancnote și nu urmărește o politică monetară coordonată. Este, mai degrabă, un acord tehnic care face monedele statelor participante compatibile între ele și ușor de folosit în comerțul internațional. Tocmai această standardizare îi dă o influență mult mai mare decât ar sugera structura ei simplă.
România nu devine membru al Uniunii Monetare Latine, dar analizează posibilitatea aderării și, în final, alege să își calibreze monedele după regulile LMU. Este o decizie pragmatică: nu implică obligații politice, dar oferă credibilitate externă și compatibilitate cu sistemul monetar occidental. Moneda de 5 lei din 1880 este un exemplu direct al acestei opțiuni.
Standardele LMU sunt adoptate și de alte țări, chiar dacă nu intră formal în uniune. Unele le preiau integral, altele doar parțial sau temporar. Peru trece la acest sistem încă din 1863, Spania își aliniază emisiunile la standardul LMU, Columbia și Venezuela îl adoptă în 1871, Finlanda în 1877, Serbia în 1878, iar Bulgaria în 1880. Mai târziu, după Primul Război Mondial, două state nou apărute — Letonia în 1922 și Polonia în 1924 — își construiesc noile monede naționale, într-un cadru influențat indirect de standardele LMU și de tradiția etalonului metalic. Grecia devine, în 1867, prima țară care aderă ulterior statelor fondatoare, iar Austro-Ungaria, deși nu aderă, bate unele monede la aceleași specificații în urma unui acord cu Franța.
Uniunea funcționează în practică până la începutul secolului XX, când instabilitatea politică și economică, amplificată de Primul Război Mondial, o face tot mai greu de menținut. Deși formal rămâne în vigoare până în 1927, sistemul își pierde relevanța după 1914. Cu toate acestea, standardele ei tehnice supraviețuiesc mult timp: Elveția continuă să bată monede de ½, 1 și 2 franci după specificațiile LMU până în 1967, iar Austria produce și astăzi monede de aur de 4 și 8 florini la aceleași caracteristici, emise însă ca piese de colecție sau investiție (restrike), nu pentru circulație monetară curentă.
Pentru România, această aliniere avea o semnificație politică și economică: integrarea într-un spațiu economic mai larg și compatibilitatea cu practicile occidentale. Astfel, moneda de 5 lei din 1880 era nu doar un instrument intern, ci și o veritabilă carte de vizită externă.
Pe avers, profilul lui Carol I fixează această orientare. Venit în 1866, într-un moment de instabilitate, el devine garantul unui proiect de stat pe termen lung. Nu întâmplător, anul acesta marchează 160 de ani de la urcarea sa pe tron ca domnitor. Iar reperele legate de 10 Mai spun același lucru, fără retorică: 1866 – jurământul, 1877 – independența, 1881 – proclamarea regatului. Trei momente care structurează începutul României moderne.
În același timp, anul acesta se împlinesc, de fapt, 190 de ani de la introducerea leului ca unitate de cont în Țara Românească, nu ca monedă fizică în sensul deplin al termenului. Puțini sunt conștienți, însă, că modalitatea în care leul a fost introdus este profund similară cu cea în care statele europene au adoptat, secolul trecut, moneda unică euro. Acest lucru este profund semnificativ dintr-o perspectivă extrem de actuală și arată cum o uniune politică și fiscală este adesea precedată și facilitată de o uniune monetară.
Înainte însă ca leul să fie consacrat, au existat dezbateri privind chiar numele monedei. Inspirată din denumirea monedei franceze, prima propunere pentru moneda națională a fost cea de „român”. Heliade Rădulescu atrăgea, însă, atenția că numele de „român” ar putea naște confuzii și echivocuri: „Auzul românului nu sufere a se zice: s-a dat o sută de români (ca o sută de franci) pe un bou” (Echilibru între antitezi, 1859).
Dionisie Pop Marțian sublinia și el acest lucru în Analele Economice (1860): „ar fi nostim la întrebări precum «Cu cât ai cumpărat măgarul acesta?» să se răspundă «Cu 20 de români!». Franc nu înseamnă francez. Să lăsăm numirea leu pentru unitatea monetară”.
De altfel, numele „leu” nu a fost ales întâmplător. Înainte ca românii să aibă lei, au circulat talerii-leu – monede olandeze (leeuwendaalder) cu un leu heraldic gravat pe ele. De la acest simbol provine numele monedei românești adoptate oficial în 1867. Termenul era deja consacrat în uzul popular pentru monedele „tari”, iar această continuitate practică a cântărit mai mult decât orice construcție teoretică.
Importanța talerului-leu depășește însă spațiul românesc. Prin filiera Thaler → daalder → dollar, el este și strămoșul dolarului american. Leul românesc și dolarul american împărtășesc, astfel, aceeași origine monetară: o monedă olandeză cu largă circulație internațională.
Astfel, pe 16 septembrie 1836, domnul de atunci al Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie leul ca unitate monetară de referință a țării, având ca subdiviziune paraua (1 leu = 60 de parale). Fapt extrem de important, la debutul noii monede, aceasta nu avea decât statut de unitate teoretică de cont. Asta înseamnă că, la acel moment, leul nu circula efectiv, sub formă de bancnote și monede fizice, ci reprezenta unitatea monetară de referință în raport cu care erau calculate toate prețurile. Celelalte monede care circulau până atunci au continuat să circule nestingherite, având ca referință leul.
Principalul scop urmărit de Alexandru Ghica era simplificarea evidențelor contabile. Asta pentru că, utilizând terminologia contemporană, primul leu era o monedă virtuală. Astfel, nu se încălcau limitele de autonomie impuse Țării Românești de puterea suzerană, dat fiind că noua monedă era doar o formulă simbolică, utilă calculelor, nu una care să circule efectiv. Turcii și rușii nu permiteau Țărilor Române să aibă monede proprii. Mihail Sturdza și Barbu Știrbei au dorit să bată monedă, dar intențiile lor nu au putut fi materializate.
De asemenea, este interesantă istoria din spatele unor expresii precum „Nu am niciun sfanț” sau „Nu face două parale”. În 1831, după ce regulamentele organice au redus numărul devizelor convertibile, zwanziger-ul austriac, echivalentul a doi lei, era numit „sfanț”. În paralel, circula paraua otomană – o monedă de mică valoare, subdiviziune a sistemului monetar utilizat atunci (în raportul de cont stabilit: 1 leu = 60 de parale) – atât de devalorizată și uzată încât a dat naștere unor expresii depreciative. Împreună cu „înruditele”, citez din DEX: „A nu avea (nicio) para (chioară)”, „A face (pe cineva) de două parale”, „A lua (pe cineva) la trei parale” și „A ști câte parale face cineva”. Sfertul de taler, ortstalerul, a rămas în expresia „a da ortul popii”, fiind banul pus în mâna mortului, iar creițarul și gologanul, alături de para, desemnau valori mici, interschimbabile.
Leul ca monedă fizică apare doar pe 22 aprilie 1867. Abia din acest moment poate fi vorba, în sens deplin, de o monedă națională efectivă. Prima monedă era bimetalică, cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani, bătute în Anglia în 1867. În 1868, s-a emis prima monedă românească de aur cu nominalul de 20 lei, într-un tiraj de doar 200 de exemplare, aceasta fiind considerată drept probă.
Începând cu 1870 s-au emis şi monede de argint cu nominalele de 50 de bani (denumite popular „băncuţe”), 1 leu şi 2 lei. Începând cu 1880 s-au emis şi monede de argint de 5 lei. Monede din aur pentru circulaţie s-au bătut în 1883 şi 1890. La 3 martie 1870, se înfiinţează Monetăria Statului, care poate bate monedă, până în acel an monedele fiind bătute în majoritate în străinătate, mai ales la Birmingham.
Cu moneda euro lucrurile s-au petrecut, din punct de vedere instituțional, la fel, în pofida evidentelor diferențe date de progresul tehnologic. Astfel, de la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11 state membre ale Uniunii Europene, înlocuind, în două etape, vechile monede naționale, precum marca germană sau francul francez, dar și așa-numita Unitate Europeană de Cont (ECU).
La început, euro avea doar statutul de monedă virtuală și era folosită pentru efectuarea de operațiuni de plată fără numerar, precum și în scopuri contabile, exact ca leul lui Alexandru Ghica de la 1836. Vechile monede naționale ale statelor europene, considerate subunități ale euro, au continuat să fie folosite pentru efectuarea de plăți în numerar. Doar de la 1 ianuarie 2002 euro a fost introdus și sub formă de bancnote și monede.
Iar în cazul României, această trecere de la convenție la realitate capătă formă concretă în argintul monedei de 5 lei din 1880 – o piesă de argint, densă în semnificații, în care se regăsesc, deopotrivă, începuturile leului, ordinea europeană și proiectul de stat construit sub Carol I.
