Într-un dialog sincer și profund, scriitorul Iulian Tănase explorează relația dintre viață și moarte, pornind de la experiențe personale și reflecții filosofice. Noul său roman, „Te rog să nu vii în timp ce dorm”, publicat la Editura Trei, nu este despre sfârșit, ci despre felul în care ne trăim existența, despre iertare, asumare și sens. Între confesiune și analiză lucidă, autorul propune o meditație emoționantă asupra finitudinii umane.
Cotidianul: În prezent studiezi filosofia. De la o temă pentru facultate, ai construit cartea „Te rog să nu vii în timp ce dorm”. De ce, totuși, te preocupă tema morții la doar 52 de ani?
Iulian Tănase: La vârsta de 20 de ani, a murit un om în brațele mele. Avea vreo 60 și ceva de ani. Era un coleg de salon, la Spitalul Universitar din București. Atunci am văzut pentru prima și ultima oară cum se moare. Imaginea acelei morți m-a urmărit multă vreme, încă mi-e vie în memorie, deși a trecut deja mult timp de-atunci. Am 52 de ani, dar n-aș zice că am „doar 52 de ani”. O să iau acest „doar” ca pe un compliment. Uneori, am senzația că am trăit deja foarte mult, și senzația asta n-are nicio legătură cu preocuparea pentru tema morții. Nici nu știu dacă această temă a devenit, odată cu înaintarea în vârstă, o temă care să mă preocupe cu adevărat. Să zicem doar că e o temă importantă, cea mai importantă temă pentru acasă pe care o primim la naștere. „Felicitări, doamnă, aveți un muritor de trei kilograme două sute!” – mama n-a auzit aceste cuvinte când m-a născut. Tema morții este, desigur, prezentă în cartea „Te rog să nu vii în timp ce dorm”, dar viața este centrul ei de greutate. Pe mine m-a interesat mai mult viața lui John decât moartea lui. Moartea e doar orizontul iminent în care personajul meu își povestește viața. Moartea e doar un interlocutor invizibil și tăcut în fața căruia John încearcă să pună cap la cap niște fragmente de viață.
Salt în propria ființă
Personajul principal al romanului, John, este un om care ajunge să reflecteze intens asupra morții și asupra sensului propriei vieți. Scrisul către moarte devine terapie. Cum se scapă, totuși, de frica de moarte?
Iulian Tănase: Nu știu dacă putem scăpa vreodată de frica de moarte. Ce cred că am înțeles din ceea ce am trăit și din ceea ce am citit și am scris e că frica de moarte ne poate face foarte nefericiți. Frica de moarte e, de fapt, un fel de frică de viață. Nu e ca și cum ar fi o mare surpriză că suntem ființe finite. În „Psihoterapie existențială”, Irvin D. Yalom afirmă, bazându-se pe niște studii empirice, că frica de moarte e invers proporțională cu satisfacția vieții. Afirmația asta este oarecum contraintuitivă. De ce contraintuitivă? Am fi tentați să spunem, afirmă Yalom, că „indivizii nesatisfăcuți și deziluzionați pot primi bine eliberarea oferită de moarte”, doar că lucrurile stau exact invers: sentimentul de împlinire, senzația că ai trăit o viață bună duc la diminuarea fricii de moarte. În sensul ăsta am zis că frica de moarte e, de fapt, un fel de frică de viață. Frica de moarte este frica de viața netrăită, mai exact. John se gândește nu atât la moarte, deși se gândește și la asta, ci la modul în care și-a trăit viața. În general, viața mai mult i s-a întâmplat, viața l-a trăit pe el, nu el și-a trăit viața. Și travaliul ăsta de reflexivitate și de autoexaminare a vieții îl ajută să se împace cu trecutul, îl ajută să înțeleagă în primul rând importanța actului iertării. Simt că există o relație importantă între iertare și intensitatea fricii de moarte. Iertarea ne ajută să mergem mai departe prin viață, ne ajută să-i trecem ultimul prag cu seninătate. Gândindu-se intens la viață și la moarte, John realizează un salt în propria ființă, și asta se întâmplă pentru că reușește să ierte și să se ierte.
În carte apare și ideea eutanasiei, o temă etică delicată. Ai vrut să provoci o dezbatere morală sau mai degrabă să arăți cât de singur poate fi omul în fața deciziei asupra propriei morți?
Iulian Tănase: Da, apare această idee în carte, ca posibilitate pe care personajul John o luase inițial în calcul, doar că ea este eliminată încă de la început. Consilierul său filosofic, Bob, îi propune lui John o altă soluție pentru confruntarea cu moartea, anume să-i scrie morții o scrisoare. În carte nu apare cuvântul eutanasie, nu există nicio discuție pe subiectul ăsta, pentru că am vrut să direcționez povestea într-o altă zonă. De altfel, în Statele Unite ale Americii, unde e plasată povestea din carte, eutanasia activă (A provoacă moartea lui B, la cererea acestuia, printr-o injecție letală, de exemplu) este ilegală în toate statele din SUA. Chiar și eutanasierea pasivă (A îl poate lăsa pe B să moară, la cererea acestuia, prin deconectarea, de exemplu, de la tubul respirator sau prin încetarea unui tratament care îl menținea pe B în viață) este ilegală. În SUA este legală, dar nu în toate statele, doar sinuciderea asistată, caz în care un medic prescrie un medicament letal și pacientul și-l administrează singur. Cuvântul eutanasie, cu care pare că mă înrudesc (eutanasie – eu-Tănase), provine din limba greacă, e un cuvânt compus din eu și thanatos și înseamnă, literalmente, moarte bună. E o moarte din compasiune. John, suferind de o boală în fază terminală, s-ar fi calificat pentru această soluție, doar că pe mine, ca scriitor, nu m-a interesat această soluție. Nu m-ar fi interesat nici dacă în State ar fi fost legală. Pe mine m-a interesat viața lui John, nu moartea lui.
Peronajul John își analizează lucid viața aproape ca într-un exercițiu de introspecție filosofică. Crezi că filosofia ne ajută cu adevărat să înțelegem moartea sau doar să formulăm întrebări mai bune despre ea?
Iulian Tănase: Când moartea nu mai este doar o posibilitate, ci este iminentă (lui John medicii i-au dat mai puțin de un an de trăit), tot ce mai poți face este să fii sincer. Sigur, sinceritatea e mereu o opțiune, o putem practica în orice moment al vieții, adică nu trebuie să așteptăm să ajungem în pragul morții pentru a ne debarasa de măști și a înfrunta adevărul. John își examinează cu luciditate viața, căci o viață neexaminată, cum spune Socrate, nu merită să fie trăită. Nici trăită, nici murită, mai exact. Consilierul filosofic îl ajută să înțeleagă mai în profunzime ce înseamnă acest travaliu de introspecție. Nu știu dacă filosofia ne ajută cu adevărat să înțelegem moartea, căci moartea rămâne un mister oricât de mult am citi și am reflecta pe acest subiect, însă filosofia, nu mai puțin decât literatura, poate îmblânzi, cred, angoasa de moarte. De la Platon la Heidegger s-a tot scris despre moarte. Socrate afirmă că a te teme de moarte e ca și cum ți-ai închipui că ești înțelept fără să fii, căci nimeni nu știe ce e moartea „și nici dacă nu e cumva cel mai mare bine pentru om”. El spune că a te teme de moarte e o prostie vrednică de dispreț, pentru că asta presupune să crezi că știi ceea ce, de fapt, nu știi. Pe de altă parte, în scrisoarea către Menoiceus, Epicur afirmă că „moartea nu este nimic pentru noi; atât timp cât suntem aici, moartea nu există și, când moartea este aici, atunci nu mai existăm noi”. Ideea, aici, e că noi nu ne întâlnim, în realitate, cu moartea ca moarte a noastră. O altă idee despre moarte, cu care eu rezonez și la care m-am gândit mult, e argumentul simetriei al lui Seneca. Spune Seneca: „Tocmai într-asta greșim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru.” Adică ne temem de viitorul în care n-o să mai fim (un viitor care deja nu mai e al nostru), dar n-avem nicio problemă cu imensul timp care a existat înainte de a ne naște. Există o carte foarte frumoasă, pe care am tot recomandat-o, o fac și acum, „Plugarul și moartea”, de Johannes von Tepl, e o carte scrisă pe la 1400. Există aici o propoziție pe care o găsesc și frumoasă, și tulburătoare: „Din clipa în care se naște, omul este destul de bătrân ca să moară.” Martin Heidegger o citează în „Ființă și timp”, în relație cu conceptul lui de ființă-întru-moarte (Sein-zum-Tode, Sein-zum-Ende). Da, asta suntem, ființe-întru-moarte, finitudinea este unul dintre daturile cu care ne naștem, iar această condiție a noastră ar trebui să fie, poate, cel mai serios motiv de a ne bucura de viață. Ar fi fost cumplit să fim nemuritori, viața n-ar mai fi avut niciun haz.
„Limbajul e un loc de joacă”
Multe fragmente din carte relevă o sensibilitate și tandrețe aparte. În ce registru ai ales, totuși, să scrii volumul? Cu ce se deosebește, ca stil literar, față de celelalte cărți (ai scris și pentru copii, chiar și despre mâncare)?
Iulian Tănase: Fiica mea, Adora, a fost primul cititor al cărții. Mi-a spus: „Tata, pare că nici nu e scrisă de tine.” M-a bucurat că a spus asta. Am simțit că subiectul ăsta trebuie tratat într-un limbaj cât mai simplu, fără prea multe floricele stilistice, o simplitate ca un mers pe sârmă. Am scris-o altfel decât mi-am scris celelalte cărți în primul rând datorită subiectului, dar și pentru că nu vreau să mă repet. Cărțile mele sunt foarte diferite între ele ca stil și frazare. Pentru mine, limbajul e un loc de joacă, vreau să explorez cât mai mult. M-aș plictisi cumplit să scriu două cărți la fel.
În carte personajul gay e construit fără dramatism sau etichete. A fost important ca această identitate să fie prezentată ca parte firească a unei biografii?
Iulian Tănase: Da, personajul principal e gay, iar acest lucru este important pentru povestea pe care am imaginat-o. N-o să intru în detalii, pentru că ar însemna să dau spoiler, și sper că nu toată lumea care citește acest interviu a citit deja cartea. Însă n-a fost alegerea mea ca John să fie gay. Cazul lui John l-am preluat dintr-un manual de consiliere („The World of the Counselor”, de Ed Neukrug), după care am studiat în anul I la masteratul de Consiliere filosofică (Facultatea de Filosofie, UB), la materia „Strategii și tehnici de consiliere”. Cazul însă m-ar fi interesat și dacă John ar fi fost heterosexual, doar că povestea ar fi fost diferită. John îl roagă pe consilierul său să-l ajute să găsească o soluție rapidă și nedureroasă pentru a-și pune capăt vieții nu în calitate de gay, ci de om. Pe mine mă interesează viața, nu orientarea sexuală a oamenilor, fie ei reali sau imaginați.
Dacă ar trebui să îi adresezi o întrebare directă personajului John, după ce ai terminat „Te rog să nu vii în timp ce dorm”, care ar fi aceea?
Iulian Tănase: M-am atașat foarte mult de John în perioada în care i-am scris povestea. N-am scris-o pur și simplu. Înainte de a o scrie, m-am gândit mult la povestea asta. M-am gândit vreo cinci luni, mai exact, iar cartea, efectiv, am scris-o în vreo două–trei săptămâni. Simt că am învățat foarte mult de la John. Întrebarea pe care mă invitați să i-o adresez se află în carte. La ultima ședință de consiliere, Bob îl întreabă pe John: „Simți că are sens pentru tine exercițiul ăsta?” Exercițiul ăsta se referă la scrisoarea pe care John i-o scrie morții. Altfel formulată, întrebarea ar fi: „Simți că are sens să-ți povestești viața?”. Răspunsul pe care John i-l dă lui Bob e unul afirmativ. La fel mi-ar răspunde și mie, sper.
În volumele „Teoria fricii” și „Teoria tăcerii” ai explorat două stări fundamentale ale omului. În ce măsură romanul acesta continuă aceleași întrebări, dar într-o formă narativă?
Iulian Tănase: Deși, în cele din urmă, vor face parte dintr-o serie (să-i spunem trilogie), între „Teoria fricii” și „Teoria tăcerii” nu există nicio legătură, deocamdată. Sunt publicate la opt ani distanță, „Teoria tăcerii” în 2015 (reeditată în 2018 și 2024), iar „Teoria fricii” în 2023. „Teoria tăcerii” a avut ca punct de plecare întrebarea „În câte feluri se poate tăcea?”. Am inventat/descoperit 173 de moduri de a tăcea. M-am jucat mult în cartea asta, care este greu de încadrat în vreun gen anume. Mi-a luat șapte ani să o scriu. Romanul care a ajuns să se intituleze „Teoria fricii” a avut inițial ca titlu de lucru „Stand-up comedy”. L-am scris repede, în șase luni. E povestea unui tip, Tase, care își dorește să facă stand-up comedy, dar suferă de trac de scenă (stage fright). Își face propriul club de comedie și livrează material în fața scaunelor goale și a pisicilor sale. Am renunțat la titlul „Stand-up comedy”, pentru că, pe măsură ce scriam povestea asta, am simțit că frica devine personaj principal. Și, după ce am schimbat titlul, am avut grijă ca „Teoria fricii”, la fel ca „Teoria tăcerii”, să aibă tot 173 de capitole. Deci singura legătură care există în momentul ăsta e doar la nivel formal. Aș mai spune ceva: sensul în care am folosit cuvântul „teoria” în aceste titluri e unul grecesc, n-are legătură cu sensul modern al cuvântului. Theoria, în greaca veche, înseamnă contemplare, privire ațintită asupra ceva, o privire ca spectacol. Romanul „Te rog să nu vii în timp ce dorm” e din alt film. E din alt film în raport cu tot ce am scris eu până acum, nu doar cu cele două teorii. Însă nu exclud vreo legătură subterană, care nu poate fi decât inconștientă.
Jurnalism și literatură, plus umor
Ai fost mulți ani jurnalist la „Academia Cațavencu”. Cât din privirea ironică, autoironică și sarcastică a jurnalistului a rămas în proza ta?
Iulian Tănase: Am fost redactor la „Academia Cațavencu” timp de 13 ani, din 1997 până în 2010. Am mai lucrat apoi aproape doi ani la „Revista Kamikaze”. A fost o experiență extraordinară toată această perioadă, am scris mii de texte, care erau mereu un amestec de jurnalism și literatură, plus umor, desigur. Ceea ce s-a păstrat în proza mea, dar și în poezie, deși poezie am scris mai rar în ultimii ani, este umorul. Dacă ai simțul umorului, trebuie, ca scriitor, să-l folosești, face parte din natura ta, nu e problematic să fii sincer cu propria natură. Scriind o carte despre moarte, despre ultimele zile ale lui John, am descoperit că stau bine și cu simțul omorului.
Ai doi copii, Adora și Sacha, și două pisici, Madam și Tsontso. Cât de important este acest univers domestic pentru echilibrul unui scriitor care scrie despre teme grave precum moartea sau frica?
Iulian Tănase: Acest univers este extrem de important. Nu există nimic mai important pe lumea asta decât copiii mei. Adora are 16 ani și este cel mai bun prieten al meu. Sacha are 14 ani, tocmai și-a făcut buletin, avem o relație foarte bună. Copiii mei sunt personajele principale ale vieții mele, sunt recunoscător că există. Pisicile mele, Madam și Tsontso, sunt foarte drăguțe, ele sunt dovada vie că două ființe foarte diferite pot conviețui împreună. Tsontso e un motan British Shorthair Blue, el ar fi „Teoria tăcerii”. Madam e o pisică tomberoneză, salvată de Adora, e la fel de nebună ca „Teoria fricii”. Mă bucur că pisicile astea există de vreo șase ani în viața mea, nu m-au mușcat și nu m-au zgâriat niciodată, asta e destul de ciudat.
Ce proiecte literare urmează? Când vei finaliza trilogia promisă?
Iulian Tănase: Am două cărți deja scrise, una de poezie, cealaltă de literatură pentru copii, însă nu știu când o să le public și nici nu mă preocupă, nu e nicio urgență în acest sens. Ce mă preocupă e să înaintez cu lucrul la „Teoria singurătății”. Sunt în al treilea an de când lucrez la ea, am scris aproape 100.000 de cuvinte, dar mai am de lucru, nu știu când o să fie gata, sper că anul viitor. Momentan, sunt prins cu facultatea, sunt în fază terminală, ca să zic așa, cu masteratul la Facultatea de Filosofie, am mult de citit, trebuie să îmi scriu disertația, nu e chiar simplu, am și eu o vârstă, mulțumesc!
BIO
De la Academia Caţavencu, la Radio Guerrilla
Numele: Iulian Tănase
Data şi locul naşterii: 3 septembrie 1973, Moineşti, Bacău
Studiile şi cariera: A absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti, în 1999, şi Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucuresti, în 2010.
A fost redactor la „Academia Caţavencu“ (1997–2010) şi realizator programe la Radio Guerrilla (2004–2010). A fost redactor și la revista „Kamikaze“.
Printre cărţile pe care le-a publicat se numără „Iubitafizica“, Editura Vinea (2002), „Sora exacta“, Editura Icare (2003), „Adora“, Editura Art (2009), „Cucamonga“, Editura Herg Benet (2011), „Teoria Tăcerii“, Editura Herg Benet (2016).
A primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeţi din Europa de Est (Offenburg, Germania, 2009) şi Premiul 1 la concursul literar „1+1+1=1 Trinitate“ (Austria, Graz, 2011), pentru un fragment din romanul „Oase migratoare“.
A coordonat volumul colectiv „Pentru Gellu Naum“/ „For Gellu Naum“, Editura Vinea/ Icare (2002).
Locuieşte în: Bucureşti.
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.
